acasa.jpg

Pronunția în limba greacă veche

Încă de la primul contact cu limba greacă veche, orice student va simți probabil nevoia de a urma un sistem riguros de pronunție. De la primele încercări de exersare a declinărilor, când va încerca să-și amintească, scriind din memorie fără să consulte manualul o succesiune precum anthropos - anthropou - anthropo etc., își va pune probabil întrebarea: „Oare cum se scrie antropon: cu omega sau cu omicron? Parcă era și unul și celalalt, dar ce era primul și ce era al doilea? Hmmm... dacă aș ști cum să pronunț cele două litere astfel încât să fie distincte fonetic, proababil că mi-aș aminti mai ușor cum se folosesc ele corect...”

Primele semnale pe care studentul începător le va primi în acest sens vor fi, probabil, descurajatoare. „Nu este atât de important acest lucru”, îi va zice cineva; „esențial este în primul rând să fii în stare să citești texte (și nu neapărat cu voce tare), fiindcă activitățile legate de utilizarea directă a acestei limbi tind să fie esențialmente unidirecționale: întotdeauna dinspre o sursă oarecare spre tine, iar rezultatul studiului va fi în general exprimat într-o limbă modernă. Pe de altă parte, cititul acesta nu trebuie să fie neapărat cursiv. Atunci când studiezi un text oarecare, ce anume te-ar putea îndemna să legi sunetele în așa fel încât să sune frumos, armonios? Este o limbă moartă: cine o va folosi pentru a comunica cu alți oameni? Da, să zicem că vei fi nevoit din când în când să scrii, dar asta numai atunci când vei avea nevoie să faci referințe la un text sau un cuvânt oarecare”. S-ar mai găsi probabil și cineva care să adauge: „Oricum, nimeni nu este în stare în zilele noastre să reconstituie cu acuratețe sistemele de pronunție folosite în antichitate. Avem acces doar la explicații limitate din partea unor gramaticieni greci din vechime, iar acestea privesc aspecte ale oratoriei sau declamării pe scenă și nu ale rostirii în conversațiile obișnuite între oameni”. În fine, există o mulțime de moduri de abordare a acestui subiect. Rezultatul? O la fel de mare mulțime de manifestări concrete, diferite de la un propunător la altul. (Vezi de exemplu http://www.biblicalgreek.org/links/pronunciation.php și http://www.letsreadgreek.com/Resources/greekntaudio.htm).

Apoi, mai toate manualele descriu cum ar trebui să se pronunțe cutare sau cutare sunet, dar, în general, la sfârșitul prezentării, concluziile vor tinde să relaxeze sitemul de reguli adaptându-le regulilor fonetice ale limbii materne a celui care studiază.

Sistemele de pronunție clasice

Până în secolul al XV-lea, înainte ca limba elină să se răspândească în Occident, modul de pronunție folosit pentru scrierile antice s-a adaptat probabil schimbărilor ce s-au produs în greaca vorbită, vie, grecii fiind cei care gestionau toate aceste lucruri, iar pentru ei era probabil foarte natural ca evoluția sistemului de pronunție în limba lor să se aplice și limbii clasice, din care de fapt deriva limba vorbită de ei. Învățatul german J. Reuchlin (1445-1522) era adeptul pronunției practicate de grecii din timpul său. În principal, caracteristicile acestui sistem de pronunție (numit reuchlinian) sunt următoarele:

η, ι, υ, οι, υι, ει, ῃ

se pronunță toate la fel:

i

αυ, ευ

se pronunță:

av, ev,

dacă preced o vocală sau o consoană sonoră, sau

af, ef,

dacă preced o consoană surdă sau aspirată

β

se pronunță:

v

Spiritul aspru este complet neglijat

Acest sistem de pronunție nu-și poate dovedi însă deplina legitimitate decât pentru perioade mai târzii decât cea clasică. El înglobează unele neconcordanțe inexplicabile între cuvântul scris și cel rostit. Aceste probleme au fost evidențiate mai ales de cei ce au studiat textele grecești clasice în versuri.

Poetul Cratinus din secolul al V-lea î.H. redă, în lucrarea sa Διονυσαλέξανδρος, behăitul oilor prin cuvintele βῆ, βῆ ( δ’ ἠλίθιος ὣσπερ πρόβατον βῆ βῆ λέγων βαδίζει = nebunul umblă zicând ‘bee, bee’, ca oaia.), ceea ce, în sistemul de pronunție reuchlinian s-ar citi vi, vi, lucru care, evident, nu concordă cu impresia reală pe care o au oamenii - indiferent de limba pe care o vorbesc și timpul în care trăiesc - despre cum face oaia). Este evident deci că a existat o perioadă în care η se pronunța ca un 'e' lung și nu ca 'i' cum se face în greaca modernă.

Erasmus din Rotterdam (1466-1536) a adus o seamă de argumente împotriva unui astfel de sistem de pronunție, fiind adeptul unei pronunții ad litteram, atribuind fiecărui semn alfabetic un sunet distinct. Acest sistem de pronunție se mai numește erasmian. Erasmus a combătut aplicarea sistemului pronunției moderne limbii grecești antice prin următoarele argumente:

- este lipsit de logică să existe mai multe semne pentru același sunet fără o motivație etimologică.

- se poate constata că în inscripții antice încrustate în piatră de către oameni simpli, care ar fi putut cu ușurință să greșească din pricina unor erori de pronunție, arareori se întâlnesc greșeli în acest sens.

- există forme gramaticale ce se deosebesc între ele prin semne care în sistemul de pronunție reuchlinian ar fi pronunțate exact la fel; alternanța vocalică cu rol morfologic n-ar mai avea sens dacă, de exemplu, ει/ι s-ar pronunța la fel, adică 'i'. Exemplu: ἔλειπον = lăsam; ἔλιπον = am lăsat.

- modul în care latinii au transliterat unele cuvinte grecești în limba lor vine de asemenea în sprijinul unui sistem de pronunție ad litteram. (Ex: phoenix < φοίνιξ = roșu; aether < αἰθήρ = aer).

- gramaticienii greci antici au arătat că η față de ε este precum ω față de ο, adică η = ε + ε; ω = ο + ο.

Ce alegem?

Sistemul de pronunție pe care-l propunem aici  se bazează pe următoarele principii:

1. Aplicăm sistemul fonetic al limbii grecești moderne, în măsura în care acesta nu creează dificultăți importante sau confuzii în legătură cu aplicarea regulilor de accentuare. De exemplu, vom pronunța β ca ‘v’ și nu ca ‘b’. Facem asta în principal pentru că grecii de astăzi fac așa și ar fi normal să dorim a ne extinde interesul de studiu al limbii grecești de la greaca veche la neogreacă - și de fapt la greaca din toate timpurile, un fel de ‘greacă totală’.

Pentru grecul de astăzi sunetul ‘b’ corespunde combinației μπ. De exemplu, μπανάνα sau μβίρα – cuvinte din greaca modern㠖 se pronunț㠑banana’, respectiv ‘bira’. Dacă conversăm cu un grec astăzi și aplicăm literei β sunetul ‘b’, ne vom face mai greu înțeleși; pe de altă parte, faptul că spunem ‘v’ acolo unde avem β nu provoacă nicio dificultate în sistemul fonetic pe care-l aplicăm limbii greacești antice. Trecerea de la greaca veche la cea modernă va fi astfel mai ușoară și fără compromisuri importante.

(Dar poate va zice cineva, «Cum vom citi atunci cuvintele lui Cratinus … ὣσπερ πρόβατον βῆ βῆ λέγων…?». Socotim compromisurile de acest gen ca fiind minore și acceptabile).

2. ‘Martorul’ principal pe care-l vom invoca atunci când judecăm măsura în care aplicăm sistemul fonetic al limbii grecești moderne limbii grecești vechi este sistemul de accentuare în limba greacă veche.

Socotim că cei ce au inventat și promovat sistemul de accentuare a limbii grecești vechi, aplicat tuturor textelor vechi pe care le avem astăzi la îndemână în formă tipărită, au făcut asta pentru a conserva pronunția, așa cum o cunoșteau ei din perioada anterioară lor și care probabil dădea semne de modificare. Oamenii aceia vedeau cum se alterează fonetica limbii lor în vorbirea unora și au dorit să ofere un standard comun la îndemâna oricui. Era vremea în care limba greacă devenea ‘internațional㒠odată cu extinderea imperiului grecesc. Învățarea limbii nu mai era restrânsă la națiunea greacă, ci se răspândea în toată lumea. Dacă limba maternă se învață în mod natural, în familie și în comunitatea în care copilul crește, o limbă străină are nevoie să se definească în mod mai riguros pentru a fi corect învățată.

Nu e greu să înțelegem aceste lucruri, fiindcă avem sub ochii noștri exemplul limbii celei mai larg răspândite astăzi: engleza. Totuși, oricine a ajuns să aibă suficientă experiență în a comunica în această limbă cu oameni din felurite colțuri ale lumii, va fi de acord cu ceea ce spunea cineva când opina că cea mai răspândită limbă astăzi este engleza-prost-vorbită. O reclamă în Franța spunea despre un produs oarecare cum c㠑all is in ze box’, recunoscând astfel că francezul, în mod normal, nu se chinuie să folosească pronunția corectă pentru combinația ‘th’. Apoi reclama care îl înfățișează pe un tânăr ofițer al pazei de coastă germane în dialog cu căpitanul unui vapor care era în pericol și care striga prin radio-emițător « We are sinking! We are sinking! », la care tânărul ofițer replică foarte calm, «Ănd uat ar iu sinching ăbaut? », este de asemenea sugestivă în acest sens.

Ce anume însă nu vom face? De exemplu, nu vom pronunța ευ ca ‘ev’ sau ‘ef’ cum se face în neogreacă, fiindcă i-am lua astfel acestuia calitatea de diftong și deci unele din regulile de accentuare corespunzătoare diftongilor n-ar mai avea sens.

Prezentăm mai jos modul de pronunție a fiecărei litere a alfabetului și a diferitelor combinații de litere. Pentru comparație și pentru a putea înțelege de ce unele aspecte ale foneticii moderne dorim să le menținem și în fonetica limbii grecești vechi iar altele nu, vom construi un tablou paralel referitor la cele două generații ale acestei limbi.

Desigur, greaca veche însăși cuprinde mai multe generații și dialecte, de la greaca homerică la greaca bizantină; ne vom permite însă să le cuprindem pe toate acestea într-una singură din punct de vedere al foneticii. Nu este esențial, în opinia noastră, să ne străduim să pronunțăm textele clasice ale filosofilor altfel decât textele patristice sau cele ale Noului Testament, ale Septuagintei sau ale lui Homer. Este evident că oricine încearcă altfel se va găsi în situația de a reconstrui doar parțial acele sisteme, nevoit fiind să accepte felurite compromisuri acolo unde nu se găsesc dovezi concrete pentru o poziție sau alta. Nu vom greși însă aplicând un sistem fonetic care se supune în totalitate regulilor ce derivă din sistemul de accentuare: cei ce au inventat acest sistem erau greci, cunoscători ai acestor probleme și sunt deci cele mai autorizate voci în această privință. Este însă necesar ca dacă ne folosim de limba greacă modernă în comunicare astăzi, să ne supunem regulilor acesteia. În rezumat, vom aplica limbii vechi regulile de fonetică ale limbii grecești moderne în măsura în care acestea nu contravin regulilor impuse de sistemul de accentuare – cel mai important martor în acest sens. Asta ca principiu general; detaliile le vom discuta pentru fiecare caz în parte.

α

ἄλφα (greaca veche); άλφα (neogreacă)

Se pronunță: a ca în anatomie, atom.

Durata: poate fi lungă sau scurtă.

Exemple: ἀνατομή, ἄτομος, ἁμαρτία (greaca veche); ανατομία, άτομο (neogreacă)

Diftongi: αι, αυ, ᾳ

- αι (se pronunț㠑ai’ – în neogreacă se pronunț㠑e’);

- αυ (se pronunț㠑au’ – în neogreacă se pronunț㠑av’, când α este urmat de o vocală sau de una din consoanele γ, δ, λ, μ, ν, ρ, sau ‘af’, când α este urmat de una din consoanele κ, π, τ, χ, θ, ς, ζ);

- (se pronunță ca un ‘a’ lung – în neogreacă nu se întâlnește).

Exemple: φαίνω, αἱρετικός, αὐγή, αὔριον, παύω, αὐτός, ναυπηγεῖον, αὐστηρός, ῥᾴδιος (greaca veche); φαινόμενο, αιρετικός, αυγή, αύριο, παύω, αυτός, ναυπηγείο, αυστηρός (neogreacă)

β

βῆτα (greaca veche); βήτα (neogreacă)

Se pronunță: v ca în violonist, vază.

Exemple: βιολόγος, βάζω (greaca veche); βιολογία, βάζο (neogreacă)

γ

γάμμα (greaca veche); γάμα (neogreacă)

Se pronunță: g, ca în gramatică, gherghef, dar înmuiat înspre h.

Exemple: γραμματίζω, γεοῦχος (greaca veche); γραμματική, γεολογία (neogreacă)

Combinații: γγ, γκ, γχ, γξ

- γγ se pronunță (nazal) 'ng' (ex: langustă);

- γκ se pronunță (nazal) 'nk' (ex: ancoră);

- γχ se pronunță (nazal) 'nh' (ex. aproximativ: a inhiba);

- γξ se pronunță (nazal) 'nx' (ex: anxietate).

Exemple: ἄγγελος, ἄγκιστρον, τυγχάνω, φάραγξ (greaca veche); αγγλικά, ιδιοσυγκρασία (neogreacă: se întâlnesc doar două din cele patru combinații și ambele se pronunță la fel)

δ

δέλτα (greaca veche & neogreacă)

Se pronunță ca ‘th’ în cuvintele englezești ‘the’, ‘other’.

Exemple: δελφίς, δράκων (greaca veche); δελφίνι, δράκος (neogreacă)

ε

ἒ ψιλόν (greaca veche); έψιλον (neogreacă)

Se pronunță: e ca în embrion, egoist.

Durata: scurtă - vezi spre comparație η.

Exemple: ἔμβρεος, ἐγώ, ἕτερος (greaca veche); έμβρυο, εγωιστής (neogreacă)

Diftongi: ει, ευ

- ει (se pronunț㠑ei’ – în neogreacă se pronunț㠑i’);

- ευ (se pronunț㠑eu’ – în neogreacă se pronunț㠑ev’, când α este urmat de o vocală sau de una din consoanele β, γ, δ, ζ, λ, μ, ν, ρ, sau ‘ef’, când α este urmat de una din consoanele κ, π, τ, χ, φ, θ, ς, ξ, ψ);

Exemple: ζευγίον, νεῦρον, εὖρος, νευρολάλος, πνευμονία, εὐτυχής, εὐθεῖα, εὔκολος, εὐθανασία, θεραπευτικός (greaca veche); ζεύγος, νεύρο, εύρος, νευρολογία, πνευμονία, ευτυχώς, ευθεία, εύκολος, ευθανασία, θεραπευτικός (neogreacă)

ζ

ζῆτα (greaca veche); ζήτα (neogreacă)

Se pronunță: z , ca în zeamă, zugrav

Exemple: ζέμα, ζωγράφος (greaca veche); ζέβρα, ζωλογία (neogreacă)

η

ἦτα (greaca veche); ήτα (neogreacă)

Se pronunță: ee , ca în preemțiune dacă despărțirea în silabe s-ar face astfel: preem-ți-u-ne (și nu pre-em-ți-u-ne).

Durata: lungă - vezi spre comparație ε.

Exemple: ἤρεμος, ἔρημος, ἡδονή (greaca veche); ηχώ, ήρωας (neogreacă)

Diftongi: ηυ, ῃ

- ηυ (se pronunț㠑eeu’ – în neogreacă nu există);

- (se pronunță la fel ca η – în neogreacă nu există).

Exemple: ηὐεργέτησα, ηὐλαβήθην, ηὐξημένως, τατῃ, παραβολῇ

θ

θῆτα (greaca veche); θήτα (neogreacă)

Se pronunță ca ‘th’ în cuvintele englezești ‘month’, ‘thief’.

Exemple: θέατρον, θεραπεῖα (greaca veche); θέμα, θεραπεία (neogreacă)

ι

ἰῶτα (greaca veche); γιώτα (neogreacă)

Se pronunță: i, ca în idee, istorie

Durata: poate fi lungă sau scurtă.

Exemple: ἰδιολογία, ἴσος, ἱστορία (greaca veche); ιδέα, ιστορία (neogreacă)

κ

κάππα (greaca veche); κάπα (neogreacă)

Se pronunță: c, ca în catod, catolic

Exemple: κάθοδος, κενός (greaca veche); καθολικός, κέντρο (neogreacă)

λ

λάμβδα (greaca veche); λάμδα (neogreacă)

Se pronunță: l, ca în lampă, lup

Exemple: λαμπάς, λύκος (greaca veche); λάμπα, λιώνω (neogreacă)

μ

μῦ (greaca veche); μι (neogreacă)

Se pronunță:  m, ca în marsupiu, magie

Exemple: μάρσιππος, μαγεία (greaca veche); Μάρτιος, μαγεία (neogreacă)

Combinația μπ se pronunță 'mp' – în neogreacă se pronunță 'b'.

Exemple: ἄμπελος, ἐμπορία, ἐμπάθεια (greaca veche); αμπέλι, εμπορία, εμπειρικός, μπανάνα, μπίρα (neogreacă)

ν

νῦ (greaca veche); νι (neogreacă)

Se pronunță: n, ca în navă, nouă

Exemple: ναῦς, ἐννέα (greaca veche); νάρκισσος, εννιά (neogreacă)

Combinația ντ se pronunță 'nt' – în neogreacă se pronunță 'nd'.

Exemple: ἀντωνυμία, φαντασία (greaca veche); αντώνυμο, φαντασία (neogreacă)

ξ

ξῖ (greaca veche); ξι (neogreacă)

Se pronunță:  x, ca în xilofon, Xenia

Exemple: ξύλον, ξυλοτομία (greaca veche); ξένος, ξενοφοβία (neogreacă)

ο

ὂ μικρόν (greaca veche); όμικρον (neogreacă)

Se pronunță: o , ca în ortografie, ortodox.

Durata: scurtă - vezi spre comparație ω.

Exemple: ὀρθογράφος, ὄρος, ὅπλον (greaca veche); ορθόδοξος, ορχήστρα (neogreacă)

Diftongi: οι, ου

- οι (se pronunț㠑oi’ – în neogreacă se pronunț㠑i’);

- ου (se pronunț㠑u’ – la fel în neogreacă);

Exemple: οἰκομαχία, οἰκονομία, ἐνθουσιασμός, ἀκουστικός (greaca veche); οικολογία, οικονομία, ενθουσιασμός, ακουστικός (neogreacă)

π

πῖ (greaca veche); πι (neogreacă)

Se pronunță: p, ca în pedagogie, pediatru

Exemple: παιδία, παιδαγωγία (greaca veche); παιδίατρος, παιδαγωγός (neogreacă)

ρ

ῥῶ (greaca veche); ρο (neogreacă)

Se pronunță: r, ca în retorică, radios. La început de cuvânt are întotdeauna spirit aspru și se pronunț㠑hr’.

Exemple: ἄριστος, ῥήτωρ, ῥᾴδιος (greaca veche); ρήτορας, ράδιο (neogreacă)

Combinația ῤῥ se pronunț㠑rhr’ – în neogreacă nu se întâlnește.

Exemple: παῤῥησία, ἀῤῥαγής

σ, ς

σῖγμα (greaca veche); σίγμα (neogreacă)

Se pronunță: s , ca în sofist, Septembrie

Forma ς se folosește numai și întotdeauna la sfârșit de cuvânt.

Exemple: σοφιστής, σωτηρία (greaca veche); σοφία, Σεπτέμβριος (neogreacă)

τ

ταῦ (greaca veche); ταυ (neogreacă)

Se pronunță: t, ca în tiran, traumă

Exemple: τύραννος, τραῦμα (greaca veche); τύραννος, τραύμα (neogreacă)

υ

ὗ ψιλόν (greaca veche); ύψιλον (neogreacă)

Se pronunță ca ca ‘ în limba franceză sau ‘ü’ în limba germană. La început de cuvânt are întotdeauna spirit aspru și se pronunț㠑hü’.

Durata: poate fi lungă sau scurtă.

Exemple: ὕμνος, ὑγίεια, ἄστυ (greaca veche); ύμνος, υγιεινή (neogreacă)

Diftongul υι se pronunță 'üi' – în neogreacă se pronunță ca ι.

Exemple: ὄργυια, υἱός (greaca veche)

φ

φῖ (greaca veche); φι (neogreacă)

Se pronunță: f, ca în filosofie, filologie

Exemple: φιλοσοφία, φιλολογία (greaca veche & neogreacă)

χ

χῖ (greaca veche); χι (neogreacă)

Se pronunță ca un ‘h’ aspru. Un sunet asemănător întâlnim în limbile arabă și olandeză, de exemplu. Un olandez ar pronunța numele pictorului Van Gogh așa cum am face-o noi dacă am scrie acest nume cu caractere grecești astfel: Φαν Χοχ.

Observație: Preferăm să nu asociem acestei litere sunetul ‘h’ obișnuit așa cum se face în greaca modernă; în greaca modernă s-a eliminat complet spiritul aspru, dar în greaca veche acesta se menține și am dori să evităm eventualele confuzii între cuvinte precum ῥῆμα (zicală, verb) – χρῆμα (nevoie, avere) sau ὧρα (oră) – χῶρα (țară, ținut), care, dacă n-am face deosebire între ‘h’-ul corepunzător spiritului aspru și cel corespunzător literei χ, s-ar pronunța respectiv la fel.

Exemple: χάος, χεῖρ, ἡσυχῇ (greaca veche); χάος, χέρι (neogreacă)

ψ

ψῖ (greaca veche); ψι (neogreacă)

Se pronunță: ps , ca în psihiatru, psihologie

Exemple: ψυχή, ψυχρός, ἀψευδής (greaca veche); ψυχίατρος, ψυχολογία (neogreacă)

ω

ὦ μέγα (greaca veche); ωμέγα (neogreacă)

Se pronunță: οο , ca în cooperare dacă despărțirea în silabe s-ar face astfel: coo-pe-ra-re (și nu co-o-pe-ra-re).

Durata: lungă - vezi spre comparație ο.

Exemple: Ὠκεανός, ὡροσκοπεῖον (greaca veche); ωκεανός, ωροσκόπιο (neogreacă)

Diftongul se pronunță la fel ca ω  – în neogreacă nu se întîlnește.

Exemple: συνῳδία, ᾠδή, αὐτῷ

acasa.jpg